tenis
De câte sanse mai are nevoie Hanescu?
Doua sunt subiectele de reflectie la care ma împing recenta înfrângere în fata Rusiei. În primul rând, victoria cuplului Tecau-Copil în fata perechii ruse Safin-Tursunov, o victorie care trebuie salutata la justa ei valoare, chiar daca scepticii s-au grabit sa o treaca în categoria întâmplarilor irepetabile. Sa fie clar, ai nostri au învins o super-echipa, regrupând jucatori din primii 30 mondiali în acest moment, cu Safin în postura de fost lider al clasamentului ATP. Si chiar daca Tecau e si el între primii 100 jucatori de dublu din lume, surpriza tot e enorma, entuziasmanta, întrucât Marius Copil, debutant la 18 ani pentru România, e dincolo de pozitia 600 a clasamentului mondial. În Marius se pun multe sperante, iar parintii sai investesc enorm în talentul sau, de vreme ce i l-au angajat înca de acum aproape trei ani drept antrenor pe Oliver Gross, fost jucator de top al Germaniei pe vremea lui Becker. Ceea ce m-a impresionat pe mine, sâmbata trecuta, la acest jucator, nu a fost excelentul serviciu si nici modul în care a reusit sa intre în meci dupa un început timorat. În mod normal, Marius Copil evolueaza în turnee futures (saptamâna asta e în Elvetia, spre exemplu), turnee care rareori aduna în tribuna mai mult de 20-30 de spectatori, poate 200 în ziua finalei. Marea sa performanta a fost trecerea pe care a facut-o, cu incredibila stapânire de sine, la jocul în fata unei sali arhipline, care scanda numele tarii si a jucatorilor favoriti. Din acest punct de vedere, Marius Copil a facut dovada unei calitati proprii doar marilor campioni. Ramâne ca rezultatele sale sa confirme, în urmatorii doi-trei ani, capacitatea de a intra în elita tenisului mondial.
Celalalt subiect de discutie este oglindit în titlu. Vrem, de ani de zile, sa facem din Victor Hanescu un veritabil purtator de drapel. Sa ne bazam pe el în Cupa Davis. Sa câstige meciuri cu baietii mari si rai, nu doar cu indienii. Din pacate, n-a fost cazul nici acum. În septembrie 2003, în Ecuador, a pierdut în cinci seturi la unul din fratii Lapenti, nici nu mai conteaza daca era Nicolas sau Giovani. Cu Elvetia, la Bucuresti (în 2004), l-a condus pe Federer cu 4-2 în tie-brek-ul primului set, fara sa mai ia vreun punct dupa schimbarea terenurilor. În 2005, la Split, nici nu a contat în fata croatilor Ljubicic si Ancic, si nici anul trecut, la Sibiu, în fata francezului Gasquet. În 2006, la San Diego, a pierdut fara drept de apel în faaa lui Blake (dupa ce Pavel întorsese eroic partida cu un Roddick sleit de crampe), pentru a se accidenta apoi, inexplicabil, dupa numai vreo trei jocuri din meciul de dublu. Nu sunt ipocrit, nu uit meciul decisiv pe care l-a câstigat la Brasov, în 2005, în fata bielorusului Voltchkov, dar parca tot e prea putin pentru primul jucator al României. Duminica, la Sibiu, Hanescu a condus cu 2-0 la seturi un jucator aflat în fata sa în clasamentul mondial cu numai 10 locuri, un jucator care, cu o zi înainte, mai statuse patru ore pe teren si la dublu. Si totusi, obositul Tursunov a fost mai proaspat decât odihnitul Hanescu, a întors meciul si a rapit spectatorilor bucuria unui ultim meci cu miza.
Înaintea jocului cu rusii, Victor Hanescu l-a înfruntat cu discernamânt pe Ion Tiriac, care pronosticase inevitabila noastra retrogradare din Grupa Mondiala : „Ar fi bine ca domnul Tiriac sa faca mai întâi un teren de tenis sau o sala, si apoi sa vorbeasca despre sportul asta!” Perfect de acord, e clar ca numai organizând partide de vânatoare la Balc nu vom reveni curând între primele echipe ale lumii. Pe de alta parte, însa, tare ar fi bine ca domnul Hanescu sa câstige si el niste meciuri tari, si sa ne dovedeasca tuturor ca stafeta predata de Andrei Pavel a încaput pe mâini bune.
Eugen FLORESCU, 11 martie 2009
