parerea lu’ Trasca

Ne-am nascut pe la mijlocul anilor ‘70, atunci cand, într-o zi de vara tarzie, Teo Taralunga nu reusea sa il invinga pe portarul UTEI, la Arad. Ne-am nascut odata cu stangul fantastic al lui Oblemenco, odata cu lacrimile unor minunati pletosi intr-un vestiar din Ploiesti, in vara anului 1974. Reusisera sa implineasca visul Olteniei, brutal refuzat de un trisor alb-rosu cu un an inainte.
Pasiunea noastra a prins viata in noaptea aceea de carnaval, mii de inimi ale oltenilor pulsand in ritm de samba pe strazile batranului oras pana in zori. Iubirea noastra este unica, este fantastica. Este rupta parca din basme, asemenea revenirii lui Oblemenco dupa acel ulcer nenorocit.
Au avut grija sa întretina flacara Minunea Blonda Ilie Balaci, Negoro, Chiose, Silvica, Stefanescu, Pele Donose, Crisan, Cîrtu,Vulpea Beldeanu, Irimescu….
Azi, întîlnindu-l pe Beldeanu prin centrul Craiovei, mereu în treningul Stiintei, nu ne putem gîndi decît ca nu am visat. Auzindu-l pe Ilie Balaci la televizor, comentînd la fel de frumos precum dribla, realizam ca acesti semizei au fost reali, ca Stiinta anilor ‘80 nu a fost un ciudat vis colectiv al Olteniei. Vazîndu-l pe magicianul Cîrtu cum crapa plexiglas-uri prin Europa, zîmbim. Noi nu-l putem blama, e Sorinaccio al nostru, iar un anume gol cu Betis compenseaza mii de metri patrati de plexiglas.
Aici, unde statuia lui Oblemenco vegheaza mii de olteni care se îndreapta spre stadionul care îi poarta numele, aici, unde fiecare prunc are ca mostenire genetica iubirea fata de culorile alb-albastre, niciodata nu se va stinge faclia aprinsa de campioana unei mari iubiri în 1973. Indiferent de divizia în care va juca, echipa va ramîne sfînta pentru noi.
Noi, cei care ne împartim anul în tur si retur, noi, cei a caror viata este mai fericita sau mai trista în functie de locul din clasament, noi, cei care am plîns de bucurie în ‘74, ‘80, ‘81, ‘91 si de tristete în 2005, vom fi mereu aceiasi. Copiilor nostri le vom picura în suflet fanatismul si vor iubi la rîndul lor Craiova, indiferent de spatiul rezervat la tv echipelor bucurestene.
Daca bugetul unei echipe ar fi direct proportional cu pasiunea fanilor, Mititelu ar juca table cu Abramovici. Nu puteti lasa Stiinta sa moara! Nu puteti lua oltenilor tot ce au ei mai scump! Craiova este la un pas de tragedie, scriu ziarele… O confirma ai ai nostri. Alte sarbatori traite cu inima strînsa la sud.
Scrie aceste rînduri unul dintre sutele de mii care au încremenit în fata televizorului mult timp dupa ce Piturca a terminat conferinta. Universitatea nu înseamna Adrian Mititelu! Nici macar cu Fondul Proprietatea nu are nici o legatura, cu mostenirea Negoestilor cu atît mai putin.
Craiova este lacrima lui Cristi Minculescu pe patul unui spital nemtesc într-un aprilie 2008, este poezia bardului de la Bîrca, este oftatul Olteniei la bara lui Crisan, cu Benfica! Universitatea este senzatia aia incredibila pe care o ai cînd 30.000 cîntam “O iubire alb-albastra” pe vechiul Central.
Lucrurile astea nu pot fi retrogradate, nu se pot pune taxe sau impozite pe ele, nu au nevoie de licenta. Nici macar comisia aceea de la UEFA care vine în martie cu o falca în cer si cu una în pamînt nu poate sa ne fure inima.
Pentru ca aici, pe dreptunghiul acesta verde unde a calcat gheata lui Oblemenco, pe bucatica asta de cer acoperita parca ieri de un nor de palarii la un gol care parca nu mai venea al lui Negrila în poarta nemteasca, aici este inima Olteniei.
Daca de bani este nevoie pentru Stiinta noastra, sa-i scoatem din piatra seaca! Sa vindem fîntîna lui Solomon din Piata Prefecturii, sa oprim numai muzica lui Tudor Gheorghe pe care o reproduce.
Pentru ca, dragi patimasi olteni, în sezonul de suferinta 2005-2006, statuia idolului nostru era parca mai trista …”
Florin Jianu

P.S.-Sper ca aceste randuri ajung sa fie citite de barboianu si mai ales de gaman care se pregatesc sa semneze cu “cele mai iubite echipe din tara”. Nu uita gamane ca ai avut sansa sa fi capitanul stiintei si de abia astept sa te vad cum ingenunchezi in fata galeriei din Ghencea.

Recunosc, nimic nu se compara cu senzatia pe care o ai dupa un meci de fotbal, mai ales unul pe care il castigi, mai ales atunci cand stii ca ai lovit cu sete in mingea care a intrat de cat mai multe ori in poatra adversarilor. Dar… daca-si mai aduce cineva aminte, pe langa sporturile care ne fac sa transpiram si sa pierdem calorii in timp ce ne ingenunchem adversarii, mai exista ceva, un sport al mintii, jocul de sah.

Probabil  unul dintre cele mai vechi jocuri din istorie, sahul are o poveste aparte. Avand originea in India, adoptat de persi, a dobandit in europa medievala si renascentista o popularitate senzationala - chiar si unele dintre cele mai vechi scrieri ale istoriei facand referire la jocul de sah.

Un lucru aparte il reprezinta  codificarea mutarilor si posibilitatea de a juca prin corespondenta, iar odata cu aparitia internetului, jocul a continuat sa evolueze, sau mai bine zis felul in care oamenii de pretutindeni pot juca sah. Jocurile de sah online au aparut si la noi – unul dintre ele fiind sah-online.ro, unde jucatorii pot juca impotriva computerului sau impotriva altor oponenti umani. Exista chiar si un sistem de punctaj (ratingul oficial al Federatiei Internationale de Sah - FIDE ) pe baza caruia este calculat un clasament.

Sahul este un sport sau joc foarte complex ce trebuie incercat, fie ca va priviti adversarul in ochi, prin corespondenta sau de ce nu, in mediul online.

Revenco Andrei.

De câte sanse mai are nevoie Hanescu?

Doua sunt subiectele de reflectie la care ma împing recenta înfrângere în fata Rusiei. În primul rând, victoria cuplului Tecau-Copil în fata perechii ruse Safin-Tursunov, o victorie care trebuie salutata la justa ei valoare, chiar daca scepticii s-au grabit sa o treaca în categoria întâmplarilor irepetabile. Sa fie clar, ai nostri au învins o super-echipa, regrupând jucatori din primii 30 mondiali în acest moment, cu Safin în postura de fost lider al clasamentului ATP. Si chiar daca Tecau e si el între primii 100 jucatori de dublu din lume, surpriza tot e enorma, entuziasmanta, întrucât Marius Copil, debutant la 18 ani pentru România, e dincolo de pozitia 600 a clasamentului mondial. În Marius se pun multe sperante, iar parintii sai investesc enorm în talentul sau, de vreme ce i l-au angajat înca de acum aproape trei ani drept antrenor pe Oliver Gross, fost jucator de top al Germaniei pe vremea lui Becker. Ceea ce m-a impresionat pe mine, sâmbata trecuta, la acest jucator, nu a fost excelentul serviciu si nici modul în care a reusit sa intre în meci dupa un început timorat. În mod normal, Marius Copil evolueaza în turnee futures (saptamâna asta e în Elvetia, spre exemplu), turnee care rareori aduna în tribuna mai mult de 20-30 de spectatori, poate 200 în ziua finalei. Marea sa performanta a fost trecerea pe care a facut-o, cu incredibila stapânire de sine, la jocul în fata unei sali arhipline, care scanda numele tarii si a jucatorilor favoriti. Din acest punct de vedere, Marius Copil a facut dovada unei calitati proprii doar marilor campioni. Ramâne ca rezultatele sale sa confirme, în urmatorii doi-trei ani, capacitatea de a intra în elita tenisului mondial.

Celalalt subiect de discutie este oglindit în titlu. Vrem, de ani de zile, sa facem din Victor Hanescu un veritabil purtator de drapel. Sa ne bazam pe el în Cupa Davis. Sa câstige meciuri cu baietii mari si rai, nu doar cu indienii. Din pacate, n-a fost cazul nici acum. În septembrie 2003, în Ecuador, a pierdut în cinci seturi la unul din fratii Lapenti, nici nu mai conteaza daca era Nicolas sau Giovani. Cu Elvetia, la Bucuresti (în 2004), l-a condus pe Federer cu 4-2 în tie-brek-ul primului set, fara sa mai ia vreun punct dupa schimbarea terenurilor. În 2005, la Split, nici nu a contat în fata croatilor Ljubicic si Ancic, si nici anul trecut, la Sibiu, în fata francezului Gasquet. În 2006, la San Diego, a pierdut fara drept de apel în faaa lui Blake (dupa ce Pavel întorsese eroic partida cu un Roddick sleit de crampe), pentru a se accidenta apoi, inexplicabil, dupa numai vreo trei jocuri din meciul de dublu. Nu sunt ipocrit, nu uit meciul decisiv pe care l-a câstigat la Brasov, în 2005, în fata bielorusului Voltchkov, dar parca tot e prea putin pentru primul jucator al României. Duminica, la Sibiu, Hanescu a condus cu 2-0 la seturi un jucator aflat în fata sa în clasamentul mondial cu numai 10 locuri, un jucator care, cu o zi înainte, mai statuse patru ore pe teren si la dublu. Si totusi, obositul Tursunov a fost mai proaspat decât odihnitul Hanescu, a întors meciul si a rapit spectatorilor bucuria unui ultim meci cu miza.

Înaintea jocului cu rusii, Victor Hanescu l-a înfruntat cu discernamânt pe Ion Tiriac, care pronosticase inevitabila noastra retrogradare din Grupa Mondiala : „Ar fi bine ca domnul Tiriac sa faca mai întâi un teren de tenis sau o sala, si apoi sa vorbeasca despre sportul asta!” Perfect de acord, e clar ca numai organizând partide de vânatoare la Balc nu vom reveni curând între primele echipe ale lumii. Pe de alta parte, însa, tare ar fi bine ca domnul Hanescu sa câstige si el niste meciuri tari, si sa ne dovedeasca tuturor ca stafeta predata de Andrei Pavel a încaput pe mâini bune.

Eugen FLORESCU, 11 martie 2009